adinaungur

pai, daca eu nu am parte de calatorii cu peripetii, atunci sa nu-mi spuneti mie pe nume! am pierdut avionul la casablanca. un aeroport mare si plin de nebuni. daca la noi e birocratie, la casablanca e haos! cu adevarat. nu intru in detalii. am revenit in romania, nu in 21, ci in 26. si asa de bine mi-a fost, ca n-as mai fi revenit.

din pacate, inca nu am fotografii, pentru ca aceste calculatoare ale mele sunt absolut imposibile, la unul nu-mi merg usb-urile, celalalt nici nu mi se deschide. dar am sute de fotografii si de filmulete din marrakech, casablanca, aurika si din avion.

 

 de ce mi-a fost bine? l-am avut langa mine pe tata, singura ruda de sange, de gradul I, care a ramas in viata si m-am bucurat pentru ca nu e singur in marrakech, ca are o familie care il iubeste si care cred ca ii va fi alaturi de acum. mi-a mai fost bine sa ma simt iubita de mehdi, ii simt si acum manutele in jurul gatului meu, nesfarsitii lui pupici, trasu-impinsu, muscaturile-ceas pe maini si rasul in hohote, la povestile pe care i le spuneam, mai precis, peripetiile mele, care il amuzau teribil. nu in ultimul rand, imi amintesc supa de melci, cochiliile din care el scotea cu o scobitoare animalutele pe care, cu o deosebita pofta le manca demonstrativ, spre "disperarea" mea. si bataile lui cu mustafa, pentru nimeni alta decat mine. mi-a mai fost bine cateva seri in care m-am plimbat cu hamza, care mi-a povestit cam tot ce ma interesa, legat de curiozitatile mele vis-a-vis de lumea araba, ce mi se infatisa intr-o nesfarsita piata djam el fna. dar mai ales zilele petrecute cu mustafa, iubitul meu de ciocolata, care m-a plimbat in fiecare zi prin marrakech, care m-a insotit la casablanca, care mi-a fost alaturi mereu si care m-a iubit. care, desi nu vorbeste franceza stralucit, are un simt al umorului, ce se potriveste -manusa- cu al meu. cu care, am comunicat nesperat de bine si de mult, dincolo de orice prejudecati si cuvinte. si de care, mi-e teribil de dor. si mi-a fost bine si cu suad, femeia care stie ce inseamna sa fii femeie intr-o familie, cu surorile lor, jamila si loubna, niste, cu adevarat frumoase fete, cu mama lor, care e o adevarata profesionista in ale gatitului, cu sora lor hanza (sper ca am scris bine), ce are o bijuterie de fetita, aya, un copil de zahar, in varsta de vreo trei anisori.

 

toate acestea, nu le mai am aici, acasa, unde sunt singura, cu patru pisici si prieteni adevarati, cati ai putea numara doar pe o mana, daca or fi atatia. acasa e trist si nu vreau sa ma gandesc la nimic.

 

cand o sa pot, o sa pun si foto.