Astăzi am întâlnit unul după altul, o grămadă de oameni care s-au bucurat sincer de întâlnirea cu mine. De vederea mea. Astăzi am avut senzaţia că m-am întors la viaţă, de nu ştiu unde, probabil de undeva de departe. Mai întâi domnul C. M., care se bucură de altfel de fiecare dată când mă întâlneşte la evenimente. Apoi domnul I. M., care în vanitatea şi de altfel prestanţa sa de scriitor nu ezită niciodată să-mi ofere câte o pastilă literară, banc sau să.mi arate noutăţi apărute în domeniul pe care îl stăpâneşte. Domnul acesta îşi oprise ochii cumva nepermis de lung pe chipul meu, însă i-am lăsat plăcerea şi m-am prefăcut că nu văd. Apoi când domnul B. m-a observat a fi prezentă la evenimentul său, am observat o lumină pe chipul dânsului. Şi doamna M. E. m-a îmbrăţişat cu bucurie, dar şi prietena mea, D. G. Însă cel mai frumos şi sincer s-a bucurat de vederea mea, scriitorul M. S. Mi-a luat obrajii în palme şi mi-i i-a sărutat ca un bunicuţ, care îmi lipseşte atât de mult. Gestul lui nu doar că m-a înduioşat, dar m-a fericit, mi-am dat seama că încă există oameni care se pot bucura doar la vederea chipului meu sau doar de prezenţa mea, eu, o persoană sobră după cum spunea scriitorul I. C., care şi el m-a îmbrăţişat astăzi, cum n-a făcut-o niciodată. Iar domnul M. S. mi-a mai spus în câteva cuvinte că se bucură că m-a văzut! Şi se bucură de cartea mea, care i-a plăcut mult! Că sunt aici prezentă! Că lucrez şi la ziar. Era o încântare blândă a lui iar eu nu am citit de mult o asemenea sinceritate pe chipul unui om. O asemenea bunătate, deschidere şi lumină. Câteva clipe, cei din jur au privit puţin încurcaţi. M-am simţit atât de bine să văd oameni luminaţi de sărbătorile pascale. Fiindcă nu de mult am întâlnit gesturi care mi-au demonstrat contrariul, făcute chiar de oameni care au eticheta, haina şi tot ce ţine de profesia de a fi credincioşi. Domnul Miron Scorobete e în vârstă, însă îi doresc să aibă parte în continuare de mulţi ani buni, sănătoşi, plini de înţelepciune şi de lumina care însoţelte peste tot, fiindcă vine dintr-însul. Dar eu eram pe fugă, pe grabă mare aşa încât mi-am luat cele trei interviuri, cu cei trei scriitori prieteni şi am încercat să fug cât mai repede la redacţie. Însă la ieşire, în timp ce mă căutam într-o revistă primită chiar atunci, cineva mă fixa. Când mi-am ridicat ochii l-am zărit pe M. P.
-Ia uite pe cine văd. Ce mai faci, frumoaso?, mi s-a adresat domnul P., care chiar este un scriitor serios şi cu o prestanţă notorie.
Câteva clipe m-a privit şi el. Chiar mă vedea frumoasă! Nu neapărat ca o femeie, ci ca pe un copil pe care îl ştie de când făcuseră emisiuni împreună, de când colaboraseră la coperţi de cărţi, de când poezia ei se tot pregăteşte să apară, pe la vreo editură sau alta şi de când colaborările împreună au avut un succes bine meritat. Aşa că m-am înţeles în câteva cuvinte când să ne vedem, fiindcă trebuia să-mi lase nişte lucrări şi am mers mai departe să-mi scriu rapid articolul. Nici colegii mei nu m-au certat, deşi aş fi meritat, fiindcă ajunsesem târziu, însă în cele din urmă articolul a fost scris cu viteză uriaşă. Seara, când am ajuns acasă, mă aşteptam ca Adnaan să mă certe, fiindcă nu i-am adus chitanţele la timp şi nu i-am cerut banii pe chirie în ultimele două luni. Iar acum trebuia să scoată mulţi bani deodată. Însă el m-a primit cu voce blândă în glas, fără tonuri de reproş.
-"C’ est longtemps que je t’ai vu!"
- Da, pentru că am avut probleme, mult de lucru, internări… i-am răspuns, tot în franceză, limba în care e al patrulea an de când comunicăm. După calculele şi împărţelile banilor care se adunaseră în cele două luni, am mai povestit puţin, apoi m-a întrebat dacă anul viitor voi închiria în continuare camera.
- Da! i-am răspuns.
- Şi cât va costa? m-a întrebat el cu teamă, fiindcă în anii trecuţi, am fost nevoite, împreună cu mama să-i mărim chiria, din cauza nevoilor. Aşa că îi era teamă că voi creşte chiria.
- Va fi la fel! i-am răspuns.
În clipa aceea, chipul i s-a luminat, dinţisorii lui încălecaţi au ieşit la iveală de sub chipul ciocolatiu de mauriţian. Adnaan are doar 22 de ani, e băiatul cel mai serios din gaşca de mauriţieni din bloc şi are un chip de căprioară, cum zicea mama, care în clipa în care îi vedea ochii şi dinţişorii zâmbitori, se îndupleca, fără drept de apel.
- Bon, Adina! Bon nuit! Et, beaucoup de sante! mi-a spus, Adnaan, luminat la chip.
Stau şi mă gândesc de unde bucuria aceasta în jurul meu? Să fi simţit toţi oamenii aceştia că m-am întors de la o stare destul de dificilă, iar acum sunt oarecum pe linia de plutire? Să fi simţit că mă gândesc la primăvara aceasta în care aniversez durerea şi iubirea cea care nu suportă grade de comparaţie? Că încerc, timid, să mă recuperez pe mine, cea de dinainte de vremurile nenorocirilor? Că încerc să doresc să trăiesc. Sau pentru că deja sunt de partea aceasta a vieţii în care şi ei, involuntar şi-au dorit să mă găsească.Îmi pare inexplicabilă această bucurie a oamenilor de a mă întâlni. Sau poate doar mie mi s-a părut că ei ar fi fericiţi să mă vadă. Ori poate că le-am inventat pe toate acestea, aşa ca să-mi fac bună dispoziţie. Dar înainte de a mai adăuga încă un "sau" o să iau câte o părticică din fiecare bucurie despre care vorbeam şi am să-mi umplu casa şi pereţii cu foi pe care voi scrie că există oameni pentru care contează şi se bucură că eu trăiesc. Primul pas, poate, spre încercarea de a mă recupera pe mine, cea de odinioară, chiar dacă nu voi mai fi exact, exact la fel. Pentru că astăzi am avut senzaţia că m-am întors la viaţă, de nu ştiu unde, probabil de undeva de departe.
| 
