adinaungur

In primul rand ar trebui să încep cu ce e mai important şi anume
cu faptul că am comvingerea că Dumnezeu există şi că el ne ascultă şi
face chiar şi minuni din când în când. Alteori nu intervine, atunci
când suntem la necaz, atunci când se moare sau suntem pedepsiţi ori
bolnavi. Dar asta face parte din ceea ce trebuie să se întâmple şi nu
ştim noi de aici de jos, întotdeauna, de ce. Sau poate aflăm, după un
timp, dacă suntem norocoşi.  

 

2. Dumnezeu există!

Aşadar, Dumnezeu există, îi mulţumesc pentru că sunt în viaţă,
relativ sănătoasă, că sunt aproape unicul supravieţuitor al familiei
mele, că după seria de nenorociri mi-a arătat, chiar dacă pentru un
scurt timp, că realitatea poate fi mai de o mie de ori mai frumoasă
decât cel mai frumos vis cu omul iubit! Pentru asta îţi mulţumesc
Dumnezeule şi pentru toate miracolele pe care mi le-ai oferit în viaţă!

 

3. Dumnezeu şi miracolele.

Zilele trecute am aflat, adică mi s-a confirmat faptul că a fost un miracol dacă am
supravieţuit primăverii lui 2004, când am avut parte de câteva
intervenţii chirurgicale, eşuate. Înainte de Paşti am scris o întreagă
polologhie despre iertare, fiindcă îmi venea greu să-l iert pe
chirurgul care s-a purtat mizerabil cu mine, dincolo de faptul că m-a
măcelărit, la propriu şi mi-a modificat anatomia, fapt pentru care
toată viaţa voi avea un regim special de a o trăi, nu intru în detalii.
Aşadar, miracolul faptului că trăiesc i-a urmat miracolul realităţii cu
iubitul meu, lucru pe care nu îl vom putea uita niciodată! Şi pentru
care, Dumnezeule, îţi mulţumesc! La începutul anului mi-am găsit al
doilea job, este ceea ce mi-am dorit dintotdeauna să fac, în plus îmi
voi achita datoriile şi nu mai sunt zile în care să rabd – la propriu -
foame, din pricina salariului de mizerie, pe care îl aveam la primul meu job. Timp de
mulţi ani am căutat acest al doilea job, însă nu mi s-a arătat până
acum, fiindcă aici trebuia să fiu, în acest loc, în care mă simt
extraordinar. Sunt pentru aceasta recunoscătoare lui Dumnezeu şi îi
mulţumesc!

 

La 33 de ani, adică anul trecut m-am spovedit şi împărtăşit prima
dată. A fost un an special pentru mine, nu voi intra în detalii, însă
după o mare nenorocire, Dumnezeu mi-a împlinit mici, însă multe
dorinţe. La un moment dat aveam impresia că  voi muri în acest an 33, fiindcă veneau
pe rând împlinirile dorinţelor. Însă am fost binecuvântată şi pentru
faptul că m-am apropiat de Biserică şi de credinţă, cu ajutorul unei
prietene, pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a adus-o în viaţă
şi cale. Anul trecut am iertat un om despre care credeam că voi intra
în pământ şi nu-l voi putea ierta. Cu efort, însă l-am iertat. Răsplata
a venit la scurt timp după aceea şi cred că a fost cel mai inteligent
lucru pe care l-am putut face vreodată! Acum trebuie să o iert şi pe E.
M., care timp de 5 ani mi-a întors spatele şi cred că acesta este
lucrul pe care îl detest cel mai tare la oameni, să îmi întoarcă
spatele! Iar acum, m-a acuzat de incorectitudine în ceea ce o priveşte,
fiindcă mă aflam într-un juriu care nu i-a acordat un punctaj mare,
însă eu pot să spun cu sufletul curat că am dormit liniştită nopţile
următoare, fiindcă nu numai eu, ci întreg juriul a acordat punctajele
pe merit. Chiar şi eu, oricât aş fi fost de supărată pe ea – şi eram -
nu mi-aş permite niciodată să fiu altfel decât profesionistă în
domeniul pe care îl stăpânesc. Pe medic, să spunem că l-am iertat, deşi
îmi vine greu! Pe O. C., despre care înainte de Paşti voiam să-i
transmit că dacă mor, nu doresc să vină la înmormântarea mea. Pur şi
simplu am considerat că dacă nu o interesează atâta timp cât sunt vie,
despre mine, nimic, atunci nici când voi muri, nu are ce să o
intereseze. Bineînţeles că nu a recunoscut faptul că o doare "la
patină" de mine, însă am să o iert, fără să mă mai gândesc la nimic. Pe
tata mai trebuie să-l iert, îmi vine foarte greu să-l înţeleg, ca să îl
pot ierta, însă trebuie să o fac. Nu ştiu cum, cumva! Ca să mi se ierte
şi mie păcatele!

 

 

 

 

 

O grămadă de gânduri bune se rostesc şi se trimit de Paşti sau
Crăciun. Ca un automatism. Sărbătorile sunt făcute în sânul familiei şi
dau o stare de bine, de tihnă. Aşa că uite, chiar şi anul acesta şi de
aceste Paşti, am primit formule de genul: "sărbători fericite alături
de cei dragi". Şi m-am gândit, oare care or fi aceia? Familia de dragi
ai mei? Fiindcă nu mai sunt! Decât tata, care e peste ocean, care n-a
mai comunicat cu mine de anul trecut şi căruia nu-i pasă de mine. Pot
să mor şi să crăp! Aşa că, alături de cine? De morţii mei, din
fotografii? Destul de hilară urare, fiindcă dragii mei sunt în pământ.
Să mă duc şi eu în pământ cu ei ca să fiu fericită? Aş fi oare mai
fericită acolo decât aici? Fiindcă aici, nu mai am nimic! Decât un
iubit, care nu este alături de mine, fizic. Nu este lângă mine. Nu…
Stranie urare! Aşa încât sărbătorile le-am petrecut singură. N-am
simţit nevoia de nimeni şi nimic, deşi am primit invitaţii să merg pe
la cutare şi pe la cutare, însă nu le-am onorat. Nu ştiu de ce. Am stat
în singurătatea mea, cu fotografiile morţilor mei, cu pisicile mele, cu
lumânările mele, cu liturghia de la televizor, fără mâncare specifică
de Paşti, fiindcă tocmai m-am externat din spital şi am un regim strict
şi fără mângâierea vreunui om de pe acest pământ. Şi n-am murit. Şi nu
mi-a fost rău. Şi am plâns, nu mai mult decât ar fi cazul, nu mai mult
decât în alte zile, alte dăţi. Poate că ar trebui să inventez
sărbătorile fericite de unul singur. Să le brevetez. Sărbători fericite
alături de voi înşivă, voi ăştia singuri pe lume! Paşte fericit, vouă!
Părăsiţilor! Rătăciţilor!

 

 

 

Nu ştiu ce mai voiam să spun, precis o să revin asupra rândurilor de aici. Da, desigur că mi-am amintit, nu aş vrea să se creadă că în afară de familie nu am alţi dragi. Evident, e vorba de prieteni. Care pot fi alături, care pot fi aproape. Şi Dumnezeu m-a bucurat cu prieteni buni, puţini, dar buni, care îşi amintesc de sărbători de mine şi mă ajută. Le mulţumesc acestora din suflet! Din păcate, în ultimul timp m-am îndepărtat de mulţi apropiaţi, fără să mai dau veşti. Ei, prietenii, în cele din urmă se vor cerne. Din păcate, zilele acestea a plecat C. în Elveţia, iar eu, în loc să mă bucur pentru ea, am suferit cumplit. Nici nu am reuşit să fac să nu transpară faptul că mă doare să rămân fără ea şi că dintre toţi oamenii de pe pământ, totuşi ea pare a mă cunoaşte cel mai bine, adică îmi ştie tabieturile, bioritmul, obiceiurile din care nu pot fi scoasă, nici cu macaraua, decât dacă doresc eu. Deşi nu întotdeauna mi le împărtăşeşte, sunt multe lucruri comune între noi, care ne-au apropiat, de exemplu, acelaşi tip de emoţie, respectiv umor, ceea ce e important în relaţiile dintre oameni. Altfel, pe cât e ea de extrovertită, pe atâta sunt eu de intro. Nu întotdeauna mă poate înţelege, dar îmi respectă obiceiurile de a nu suna sau căuta oamenii, de a nu face primul pas niciodată, de a nu mă deplasa, decât foarte rar, cine ştie pe unde, de a nu dormi în alte părţi decât acasă, de a nu socializa aşa cum ar trebui, de a nu mă trezi dimineaţa la ore imposibile, etc., etc. Acum că a plecat, desigur că mă bucur pentru realizările ei şi îi doresc tot binele din lume, însă mă simt ca amputată de un om drag. Însă dacă tot a plecat, sper să-i şi reuşească socotelile, fiindcă ani în şir a tot fost prin Germania şi mare lucru nu a realizat, un alt lucru la care nu suntem compatibile, fiindcă eu nu m-aş duce să muncesc sau să mă stabilesc în alte ţări, pentru nimic în lume. La faza asta nu ne potrivim şi nu prea o pot înţelege. Însă, dacă soarta ei e acolo, atunci sper să-i meargă bine şi să aibă binecuvântare acolo. Doamne, ajută-i!

 

7. Epilog.

 Am privit cu bucurie filmele cu Isus, am plâns pentru el, am
asistat şi la slujba de vecernie cu citirea din Evanghelii şi după ce
am mâncat din pâinea şi trupul lui Isus, m-am simţit extrem de bine. Nu
m-am spovedit şi împărtăşit, nu am ţinut post, fiindcă am fost bolnavă
şi fiindcă nu cred foarte mult în postul cu restricţii alimentare, ci
mai degrabă într-o faptă bună sau o pomană pe care ţi-o faci. În
trecut, reuşeam să fac mai multe fapte bune, aveam mai multă putere
fizică şi mai mult timp. Simt nevoia şi acum să fac câte o faptă bună,
simt foarte des aceasta, aşa că ofer pomană, de câte ori am ocazia.
Măcar atât. Ştiu că rău, nu fac cu voia, doar fără să vreau. Mâine
încep serviciul şi mâine trebuie să-mi scot şi biletul de externare.
Apoi trebuie să-mi mai fac câteva analize. Îmi doresc din tot sufletul
să fie bune. Dacă ar fi, aceasta m-ar motiva să mă mobilizez şi să
încerc să mă redobândesc pe mine, cea de odinioară, m-aş pune pe
picioare şi chiar aş face mai multe fapte bune! Doamne, îţi promit
asta! Şi pentru Tine, ca mulţumită, dar şi pentru mine şi nevoia sau
dependenţa de a face câte un bine, din când în când. Ajută-mă Doamne,
să nu fiu foarte bolnavă! Pentru că exişti şi pentru că eu, cu adevărat
cred în Tine, Amin!