Pentru că în această toamnă, ca artist-păpuşar împlinesc 10 ani de activitate artistică la Teatrul de Păpuşi Puck, din Cluj-Napoca, voi reda articolul scris cu această ocazie de Graţian Cormoş în săptămânalul "Agenda Clujeană".
<i>Adina Ungur împlineşte în această toamnă 10 ani de activitate ca artist-păpuşar la Teatrul de Păpuşi „Puck” din Cluj-Napoca. "Această meserie, în ciuda impresiei pe care o poate lăsa publicului, nu este una uşoară. Nu este nici măcar o meserie, deşi aşa o vom regăsi în nomenclatorul diferitelor domenii de activitate, ci este artă pură, începând de la tehnica manipulării diverselor tipuri de păpuşi, recuzită sau decoruri şi până la a transmite emoţii şi a anima o bucată de lemn, cârpă sau orice alt obiect scenic. Nu e uşor, ai nevoie de tehnică, pricepere, dar şi de multă dăruire."
De-a lungul timpului, Adina a jucat cele mai variate tipologii de personaje de la copii, căţeluşi, ieduţi, pitici, licurici, broscuţe, sirene sau prinţese şi până la bunici, urşi, militari sau generali. Desigur că are şi roluri preferate, de pildă: ieduţul cel mic din „Capra cu trei iezi”, piticul cel mic din „Albă ca Zăpada”, căţeluşul din „Trei prieteni de Zăpadă”, fetiţa cu chibrituri, din piesa lui Andersen, soţia lui Stan din „Stan Păţitu’”, Ochilă, din „Harap Alb”, <<însă, nimic nu se compară cu Generalul Limtoc din piesa „Gulliver”, adaptare după J. Swift de Bogdan Ulmu, unde travestiul în această personalitate şi voce masculină mi-au dat posibilitatea să creez un rol care realmente m-a mulţumit>>.
<b>A fi păpuşar nu e la îndemâna oricui</b>
„Nu este o meserie, pentru că în clipa în care o consideri a fi aşa, gândul că trebuie să exerciţi o activitate, va ştirbi din aura şi încărcătura magiei ce se întâmplă la un moment dat între artist şi păpuşă. Păpuşa nu trebuie doar manipulată, ci e absolut necesar ca ea să prindă viaţă, iar verosimilitatea trăirilor pe care le poate avea acest obiect sunt date exclusiv de talentul, implicarea şi priceperea păpuşarului. Tehnic vorbind, putem învăţa mişcările de bază ale mânuirii unui anumit tip de păpuşă, dar aceasta poate să nu convingă publicul spectator. În acelaşi timp, putem lua o bucată de material textil sau chiar şi un obiect neutru, un lemn, care să prindă viaţă, în mâna şi cu priceperea unui artist păpuşar dăruit”. Pentru cel care se formează ca artist-păpuşar e nevoie de timp, talent şi har. După deprinderea tehnicii tipurilor principale de mânuit (păpuşi bee-ba-bo, wayang, de bâlci, pseudomarionete, cu tijă, mari, mici, de mânuit pe masă, cu mimică, etc.), păpuşarul aflat la început de drum urmează să vizioneze o mulţime de spectacole şi să participe la repetiţiile în care nu joacă, pentru a se acomoda cu atmosfera din spatele paravanului sau pentru a mai „fura” din acest meşteşug. În general, absolvenţii de Teatru nu se îndreaptă cu drag spre meseria de păpuşar, ci sunt atraşi mai degrabă înspre teatrul dramatic şi pentru că spectacolele pentru copii necesită un efort mai intens şi mai complex, chiar dacă durata lor este, în general, mai mică (45 min. – 1h). Adina Ungur crede că înainte de toate un păpuşar trebuie să ştie să se copilărească: „să se transpună în personalitatea, statutul şi doleanţele unui copil, să se întoarcă la acea inocenţă, care îi păstrează interiorul tânăr, chiar şi atunci când în păr i-au înflorit mulţi ghiocei. De aceea, trecerea vremii nu-şi pune, paradoxal, amprenta pe spiritul lui, pe care în timpul reprezentaţiilor, artistul îl va lăsa să zburde precum mieluşeii de primăvară, veseli şi fără griji”.
<b>Păţanii din spectacole</b>
Cea mai hazlie întâmplare pe care şi o aduce aminte Adina Ungur este legată de un spectacol ţinut în sala festivă a Liceului „George Coşbuc” din Cluj-Napoca. „La un moment dat s-a sunat de intrare, iar noi am început să jucăm spectacolul pentru cei din clasele primare, care terminaseră deja cursurile. În piesă, Zmeul Zmeilor, un actor care avea o voce puternică şi impozantă, precum a unui adevărat zmeu, trebuia să ademenească o fetiţă, cu o bombonică, pentru a o răpi. Scena pe care jucam, dădea cu o uşă spre hol, unde s-a nimerit să treacă un profesor, exact în momentul replicilor ademenitoare şi puternic masculine: «ia vino încoace, nu vrei o bombonică?». Apoi zmeul a înhăţat-o pe fetiţa care striga: «lasă-mă, lasă-mă», moment în care domnul profesor, de dincolo de uşa din spatele scenei a început să bată puternic în ea şi să strige: «Ce faceţi acolo? Mergeţi la ore!»”. Bineînţeles că s-a râs de intervenţia profesorului, care dacă atunci ar fi avut acces la acea uşă, ar fi intrat direct în scenă. Chiar şi artiştii au trecut cu dificultate peste acel moment hazliu, însă s-au descurcat şi au mers mai departe. O altă întâmplare asemănătoare s-a petrecut în Ungaria, la festival, unde Adina şi colegii ei interpretau în aer liber un spectacol de tip commedia de`ll arte. „Nişte vecini au început să strige la noi, moment în care improvizaţiile colegilor mei, cei care aveau replici şi încercau să îi pună la punct pe vecinii deranjaţi de spectacolul jucat în aer liber au avut un umor şi o priză la public, extraordinară”. În opinia Adinei Ungur viitorul teatrului de păpuşi e incert în condiţiile de concurenţă cu calculatorul şi televizorul. „Cred că va rămâne în topul preferinţelor copiilor exact atâta timp cât va rămâne şi teatrul pentru adulţi. Fiindcă teatrul de păpuşi nu face altceva decât instruieşte şi pregăteşte viitorul public pentru teatrul dramatic. Omul şi mai ales copilul, le cere, încă are nespusă nevoie de ele, prin latura ascunsă a liberului său arbitru sau a spiritului său în formare, cea care involuntar, alege, cere şi se îndreaptă spre artă, în detrimentul simulacrului şi a uniformizării”.</i>
<b>Graţian Cormoş</b>
Articol apărut în Agenda Clujjeană, la:
