adinaungur

Marţi, 4 septembrie a.c., cu începere de la ora 17.00, se reia ciclul de manifestări “Serile cultural-muzicale ale revistei Cetatea Culturală”, găzduit de Casa Municipală de Cultură din Cluj-Napoca.

În program:
- Oaspeţi vâlceni la Cluj-Napoca: Ioan Barbu, Laurian Stănchescu, Petre Tănăsoaica, Ioan St. Lazăr, Emil Catrinoiu şi Constantin Zărnescu. Prezintă: prof. univ. dr. Ioan St. Lazăr şi Constantin Zărnescu;

- Lansări de carte ale scriitorilor vâlceni: Ioan Barbu – Drumul spre Bruxelles; Laurian Stănchescu – Râsu’ plânsu’ lui Nichita Stănescu; Petre Tănăsoaica – Grădina lui Tagore şi Sonete şi contrasonete la Paris; prof. univ. dr. Ioan St. Lazăr – Sfântul Antim Ivireanul, orator creştin şi Emil Catrinoiu (editor) – ultimele apariţii (minicasete) din colecţiile Tezaur literar românesc: Panait Istrati – Scrieri esenţiale (română-franceză) şi Gib I. Mihăiescu – Scrieri esenţiale; Tezaur literar universal: Shakespeare – Scrieri esenţiale (română-engleză) şi Constantin Zărnescu: Codul operei lui Brâncuşi; Lucrările au fost prezentate şi premiate la diferite prestigioase târguri de carte din ţară, precum şi de la Paris, Marsilia, Anvers, Gyor, Budapesta, Viena, Salzburg, Estella etc.

- Desant liric clujean în Slovacia. Prezintă poeţii: Ion Cristofor şi Adina Ungur;

- Un recital susţinut de: DANA BERCI – Flaut şi LILIANA IDU – Vioara, soliste ale orchestrei Operei Române din Cluj-Napoca. În program: BOCCHERINI – Duet op.5 şi Mozart – Voi, che sapete.

În acest cadru va fi prezentat şi nr. 9, pe luna septembrie a.c., al revistei “Cetatea Culturală”.

Redacţia revistei adresează invitaţia de a ne onora cu prezenţa lor tuturor colaboratorilor revistei, personalităţilor vieţii culturale, universitare şi academice clujene, tuturor iubitorilor de cultură, literatură, muzică şi artă, precum şi reprezentanţilor mass media clujene.

Dan Brudaşcu,
Redactor şef

Marţi, 4 septembrie a.c., cu începere de la ora 17.00, se reia ciclul de manifestări “Serile cultural-muzicale ale revistei Cetatea Culturală”, găzduit de Casa Municipală de Cultură din Cluj-Napoca.

În program:
- Oaspeţi vâlceni la Cluj-Napoca: Ioan Barbu, Laurian Stănchescu, Petre Tănăsoaica, Ioan St. Lazăr, Emil Catrinoiu şi Constantin Zărnescu. Prezintă: prof. univ. dr. Ioan St. Lazăr şi Constantin Zărnescu;

- Lansări de carte ale scriitorilor vâlceni: Ioan Barbu – Drumul spre Bruxelles; Laurian Stănchescu – Râsu’ plânsu’ lui Nichita Stănescu; Petre Tănăsoaica – Grădina lui Tagore şi Sonete şi contrasonete la Paris; prof. univ. dr. Ioan St. Lazăr – Sfântul Antim Ivireanul, orator creştin şi Emil Catrinoiu (editor) – ultimele apariţii (minicasete) din colecţiile Tezaur literar românesc: Panait Istrati – Scrieri esenţiale (română-franceză) şi Gib I. Mihăiescu – Scrieri esenţiale; Tezaur literar universal: Shakespeare – Scrieri esenţiale (română-engleză) şi Constantin Zărnescu: Codul operei lui Brâncuşi; Lucrările au fost prezentate şi premiate la diferite prestigioase târguri de carte din ţară, precum şi de la Paris, Marsilia, Anvers, Gyor, Budapesta, Viena, Salzburg, Estella etc.

- Desant liric clujean în Slovacia. Prezintă poeţii: Ion Cristofor şi Adina Ungur;

- Un recital susţinut de: DANA BERCI – Flaut şi LILIANA IDU – Vioara, soliste ale orchestrei Operei Române din Cluj-Napoca. În program: BOCCHERINI – Duet op.5 şi Mozart – Voi, che sapete.

În acest cadru va fi prezentat şi nr. 9, pe luna septembrie a.c., al revistei “Cetatea Culturală”.

Redacţia revistei adresează invitaţia de a ne onora cu prezenţa lor tuturor colaboratorilor revistei, personalităţilor vieţii culturale, universitare şi academice clujene, tuturor iubitorilor de cultură, literatură, muzică şi artă, precum şi reprezentanţilor mass media clujene.

Dan Brudaşcu,
Redactor şef

Bánska Štiavnica

Oraşul e puţin umblat la orele acestea ale unei dimineţi de sâmbătă în luna lui cuptor, trecem pe o stradă cu clădiri păzite de reprezentări sculpturale şi urcăm până la zona pietonală, pavată cu piatră cubică. Strada urcă şi mai departe de atât, însă ne oprim aproape de monumentul Trinităţii. În clipa în care păşesc în acest oraş şi respir aerul lui, instantaneu îmi trece migrena de drum şi-mi pironesc ochii pe vestitul monument. Nici nu mi-aş fi imaginat că voi găsi undeva o asemenea capodoperă barocă, coloana Trinităţii păstrată atât de bine şi plasată în mijlocul unei intersecţii sau a unei piaţete destinată promenadelor. În spatele monumentului se află o fântână. Spicele aurii sau razele soarelui de pe soclu şi crucea, parcă sunt plasate special în acel loc, încât din orice parte te-ai uita spre vârf, ai impresia că locul lor e pe cer şi că de acolo au coborât pe coloană. Aici e un oraş în care m-aş pierde pe o coamă de deal, printre biserici, case cu faţade vechi, drumuri pavate şi casteluri. Pentru că priveliştea pe care o aveam era a unui drum care coboară spre un centru şi urcă în partea dreaptă, deluros. Iar în faţă, pe o altă culme, chiar destul de aproape de locaţia în care eram, (nici măcar atât de departe cum e dealul Cetăţuii clujene de centrul urbei, ci mult mai aproape) se vede Castelul cel Nou, devenit muzeu. Un oraş superb, construit pe multe coline abrupte. Coborâm pe lângă biserică şi mergem în dreapta spre un magazin micuţ, cu souveniruri. Sunt prima care spun să ne oprim acolo şi ultima dintre cei care ajung la magazin, preaprivind şi fotografiind clădirile şi străzile în pante înguste, pe care aş putea să jur, nu doar că le-am mai văzut cândva, dar şi că le-am visat în copilărie, aşa cum le văd aici, pavate, urcând, cotind şi coborând prin nonconformismul acestor coline superbe. Şi mă gândesc că Bánska Štiavnica, chiar este un oraş în care m-aş rătăci de tot, prin ferestre şi vitrine inedite, prin terase ori casteluri, printre clădiri şi monumente.

Intrăm în magazinul cu souveniruri şi noi, fetele, Eszter, Andreea şi cu mine, aproape că ne pierdem printre cercei, medalioane, eşarfe sau pietre semipreţioase. Nici băieţii nu se lasă mai prejos, cumpărând poşete, brăţări sau alte câteva obiecte de dus familiilor lor, ca amintire. François şi-a luat ţigări, Eszter, cercei superbi şi colier, Andreea şi ea şi-a luat bijuterii, Dinu, o superbă trăistuţă şi desigur o clepsidră iar eu amintiri pentru prietenele de acasă, care îmi îngrijesc în lipsa mea, pisicile. Nu apucăm să ieşim bine, că un alt magazin cu souveniruri de alt tip, îşi deschide uşile pentru noi. Peşti din sârmă argintie sau chiar din argint, un îngeraş din aceeaşi sârmă împletit, tablouri mici cu grafică, bijuterii, păpuşi pe sfori şi multe alte obiecte miniaturale, numai bune de cumpărat. Nu ne oprim decât să privim şi trecem mai departe. Ne hotărâm să stăm la o terasă iar Dinu îmi spune din mers să transmit că va coborî deluşorul să-şi găsească încă o clepsidră, pe care o ochise în magazinul cel mic, al doilea. Sus, la maşini ne dăm seama că e deja târziu, fiindcă astăzi, sâmbătă suntem incluşi în programul taberei, „poeţii clujeni”, aşa că decidem să ne întoarcem. Ne urcăm în maşini însă Dinu lipseşte. Îl aşteptăm, dar nu vine. Ne temem de opriri neregulamentre cu maşina şi Eszter iese să-l caute la magazinul cu souveniruri. Nu-l găsim. Nici la cel micuţ, cu peştii de sârmă nu e. Ne temem că l-am pierdut pe Dinu şi totuşi, cine nu s-ar pierde de tot aici, mă întreb, în timp ce îl căutăm. Însă Dinu se pierduse în timpul măsurat de clepsidrele din colecţia lui. A trebuit să vină cineva, poate o mână divină, să le întoarcă, cu tot cu Dinu, care s-a întors şi el, la grup. Clepsidrele sunt de vină, oraşul şi vremea aceasta pe care o consemnez aici, de iulie copt la Bánska Štiavnica!

Drumul de întoarcere la tabără ni s-a părut de două ori mai scurt, cu toate că am tăcut mai mult şi am privit pădurile şi zonele deluroase ce treceau pe lângă noi, vitezomane. Am luat masa şi ne-am pregătit sufleteşte pentru seara poeţilor clujeni, apoi cu bucurie, am urcat din nou deluşorul din Nenince, la vii.

După prânz urcăm la pivniţe, la terasă, unde începe evenimentul în care suntem incluşi. Hizsnyai Zoltán prezintă ceea ce urmează să se întâmple în această seară. Ne spune că se bucură pentru faptul că suntem aici, invitaţi în această tabără – acesta fiind un moment multicultural, faţă de care poeţii locali se pare că îşi arată interesul. Domnul Hizsnyai ar dori să ne prezinte el, dar nu vrea să pronunţe greşit numele noastre, aşa că îi va da cuvântul poetului Attila Balázs, iniţiatorul acestui proiect cultural. Se aminteşte faptul că se va edita o antologie, datorată întâlnirilor poeţilor români cu cititorii şi scriitorii din Slovacia. Se doreşte ca acest proiect multicultural să aibă succes şi suntem încurajaţi. Attila începe să ne prezinte în câteva rânduri pe fiecare dintre poeţii români: Ion Cristofor, Adina Ungur, Dinu Virgil, François Bréda, Márkus Barbarossa János şi Barabás Zoltán. Apoi, explică publicului că va urma un concurs de traduceri ale aceleiaşi poezii, la care s-au înscris patru vorbitori de limbă română şi maghiară: Barabás, Barbarossa, Balázs şi Bréda. Apoi, ne invită pe rând să ne citim poeziile în limba română. Publicul ne ascultă cu atenţie şi interes, dornici să afle cum sună poezia scrisă în limba română. Eu, deşi am litera „U” în nume şi în consecinţă sunt obişnuită să iau cuvântul aproape întotdeauna la final, fiind singura prezenţă feminină, sunt invitată ca lectura să înceapă direct cu poezia mea.

Adina Ungur – Verdele din părul meu

aşa-mi place mie să-mi port părul verde, nici măcar
nu zâmbesc când spun asta, e ceva ce-mi dă o stare de linişte
ceva ce mă contopeşte cu terminaţiile ramurilor în anotimpurile calde
ai fluturi, zicea bunica răsfirându-şi degetele a fantezie
încântată că semăn cu ea, am, ziceam şi trag la culoarea asta a mea
o să-ţi spun numai ţie, ăştia mă ajută să-mi fac trăsură de cuvinte
să le înham şi să plec prin lume cu salate fermecate, să mai găsesc oameni
să-i mai tămăduiesc, dar sigur că a trebuit să apari, domnule, tu
şi să-mi spui că Dumnezeu te urcă şi te coboară, să-l urci şi să-l cobori
de-a dreptul, să-mi iei capul de pe umeri sau scalpul, să ţi-l întinzi în cameră
să-l faci mochetă verde, cu fluturi, pe care în fiecare dimineaţă
acum te grăbeşti să îngenunchezi şi apoi să te rogi, predictibil, la mine
numai aşa, ca să mă faci să-ţi mai zâmbesc o dată

François Bréda începe primul cu traducerea liberă, Balázs F. Attila, cerându-şi scuze pentru faptul că uitase traducerea acasă. Publicul se miră, François traduce şi se mai adresează şi auditoriului, care zâmbeşte din când în când.

Urmează să-şi citească traducerea, domnul Barabás Zoltán, poet din Oradea. Dar înainte de lectură îmi adresează câteva cuvinte:

"Îţi mulţumesc pentru această misiune. M-am bucurat mult să-ţi cunosc poezia. Este pentru prima dată când mă întâlnesc cu lira ta Adina, această muncă artistică, pe care o profesezi la un nivel foarte înalt."

După lecturile traducerilor poeziei "Verdele din părul meu", a urmat o discuţie despre fluturii mei verzi, dacă ar fi sau nu, peiorativi. Dacă ei ar fi doar fluturi sau aceasta ar putea fi o trimitere pe care Attila spune că a sesizat-o ca nuanţă. Se amuză şi se întreabă cine dintre cei patru au prins cel mai bine adevărul poeziei. Ajung la concluzia că Barabás Zoltán s-a apropiat cel mai tare de sensul poemei scrise în limba mea natală şi Attila, care îşi uitase acasă traducerea. Ion Cristofor este invitat să-şi citească poezia, în continuare.

Ion Cristofor – Noapte cu stele la Nenince
Se dedică lui Balázs F. Attila

Stai la masă cu Ady
Zece soiuri de vin şi o sută de fete
Bem în tăcere mahmuri, mai întunecaţi decât orice istorie
Pe gâtlej se revarsă pusta încinsă de foc
Răsună harabnice voci sălbatice
Cântec de îngeri şi fete
În jur stele şoptesc în fino-ugrică:
Dulce licoare e viaţa acum
Când brusc, cineva îţi deşurubează creierul
Ceaţa învălmăşeşte gramatica şi istoria
Limbută, oarbă şi dulce e moartea şi gloria
Tiptil, tiptil se cuibăreşte sub oasele craniului tău, o femeie
Brusc, se întunecă
Ady îţi face semne cu mâna, din calea lactee.

Primul care traduce este Balázs F. Attila. Al doilea este François Bréda. Al treilea este Márkus-Barbarossa János. El stârneşte cele mai multe zâmbete, adaptând într-un mod jucăuş poezia şi traducând-o cu mult umor, înţelegem noi, din reacţia publicului. Barabás Zoltán nu a tradus de data aceasta, fiindcă nu primise textul în limba română. Dinu Virgil este invitat să-şi citească poemul.

Dinu Virgil – Poeţii

Poeţii?
Şi-au băut în cramă versurile
până la ultimul cuvânt.
Îngerii le turnau în pocale aşteptând avizi
ascunşi după o perdea de lumină
bacşişul de frumos
tors de mila muzelor

Am trecut şi eu să-mi iau dreptul
stângul cred că deja îl aveam
la fericirea de a scrie.
Am strâns prea tare paharul
şi cioburile s-au risipit prin lume:
poeme

François Bréda este primul care citeşte traducerea poeziei lui Dinu Virgil. Apoi citeşte şi Attila. Din nou, versiunea lui Barbarossa stârneşte zâmbete, iar noi devenim chiar supăraţi că nu putem înţelege cu exactitate felul în care sună poeziile noastre, traduse în limba maghiară.

La acel moment a apărut primarul din Nenince, Zoltán Kuzma, care auzind că există o poezie care se referă la satul pe care îl conduce, a făcut rugămintea de a se repeta lectura în limba română şi maghiară a poeziei. Aşa că poetul clujean Ion Cristofor îşi reciteşte în limba română poezia „Noapte cu stele la Nenince”, urmând ca variantele traduse de cei trei poeţi de limba maghiară, să fie recitite şi ele, spre bucuria şi plăcerea primarului. Momentul este savurat de absolut tot publicul şi în special de primarul satului slovac. A fost un joc frumos, reuşit, acesta al traducerii, concluzionează cu toţii.

Lectura poeziei continuă cu Dinu Virgil.

Dinu Virgil – Viaţa

m-am născut
în noaptea în care
n-am mai suportat întunericul
voi muri
în ziua în care
n-am să mai suport lumina
În rest
pe-aici, printre păsări şi flori
culegând timp
în clepsidre

François Bréda îşi citeşte traducerea, după care urmează şi varianta lui János Márkus Barbarossa, care mărturiseşte că i-a plăcut poezia şi că deja este tradusă şi finisată în limba maghiară. Apoi, citeşte una din variantele lui, amuzându-se cu toţii ca de obicei: „Jocuri de cuvinte, aşa înţeleg eu textul, aşa în traduc! Am mai multe variante de traduceri. Traductore traditore!”, afirmă în zâmbetele tuturor, artistul.

După acest moment se citesc poezii de François Bréda. Si manuscrisul unui volum, de János Márkus-Barbarossa, fiecare text, în lectură proprie. Publicul ascultă, uimit şi încântat. Păcat că nu prea înţelegem, ne spunem noi, cei trei, în sinea noastră, din nou. După această parte lirică şi totodată amuzantă a programului au început discuţiile.

Prozatorul contemporan Grendel Lajos, prezent la acest eveniment, a luat cuvântul primul, adresându-ne câteva întrebări şi invitându-ne la o discuţie multiculturală.

Grendel Lajos
Care este diversitatea stilurilor şi grupările poeziei actuale din Cluj-Napoca? Dacă faceţi parte dintr-o anume grupare?

Ion Cristofor
Literatura română, ca şi literatura maghiară traversează, după unii, o perioadă de criză la ora de faţă. Este o impresie falsă, pentru că literatura actuală, cultura este însăşi criza. Mai precis, o cultură vie este o cultură dilematică, care îşi pune întrebări. Ştim ce-a fost în literatura maghiară şi în literatura română, în perioada dictaturii comuniste. După revoluţia de la noi, scriitorii au înţeles şi folosit libertatea în foarte multe feluri. Faptul că nu mai exista cenzură, i-a determinat pe unii să scrie, de pildă, poezie sau literatură pornografică. Nu erotică, ci pornografică. Mă refer, nu la generaţia mai în vârstă, cum sunt eu, ci la tânăra generaţie, care vede în pornografie un exerciţiu de exersare a imaginaţiei. Eu fac parte dintr-o generaţie care a scris poezie şi critică literară, respectiv istorie literară, la o revistă studenţească, care a apărut de la înfiinţarea ei în limbile română, maghiară şi germană: Echinox. De acolo au plecat foarte mari scriitori. Unii trăiesc în Ungaria, Germania, Statele Unite, în Israel, alţii au rămas în România. În plină dictatură, Echinoxul a fost o instituţie a libertăţii, în ciuda cenzurii. Un mare lider al UDMR-ului a fost redactor la Echinox, eu nu l-am mai prins: Marko Bela. Noi am învăţat acolo o lecţie foarte importantă, pentru români şi pentru unguri, mai ales. Nu ştiam ce va veni, când eram tineri şi proşti – acum tinereţea a trecut. Nu ştiam că vom intra în Uniunea Europeană, că vom putea scrie liber şi vom putea circula, liber. Este o şansă pentru români şi pentru unguri, deopotrivă. Însă, în entuziasmul pe care îl avem cu toţii, uităm de marile pericole. Trăim într-o epocă a mondializării, unde cultura care ni se dă în România şi nu numai, există o cultură de tip: Coca Cola. Uitându-mă la televizor, am constatat că aceeaşi porcărie vedem şi la noi, dar şi aici. Acesta este marele pericol la care suntem supuşi: români, maghiari, slovaci, nu mă refer la nemţi sau la englezi sau la francezi. De a înghiţi această subcultură şi de a crede că aceasta este adevărata cultură. Statul, indiferent că suntem în România, Ungaria sau Slovacia, judecând după ceea ce văd şi la televizor, se declară un protector al culturii. În realitate, la ora actuală, statul poate face foarte puţin pentru cultură. Prin urmare, sarcina de a păstra identitatea noastră de unguri, slovaci sau români, aparţine scriitorilor şi artiştilor, în general. Există o regulă de fier: micile culturi sunt înghiţite de marile culturi! Putem să ne iluzionăm şi români şi slovaci şi maghiari, că aparţinem unei mari culturi. Cunosc destul de bine cultura maghiară şi pot spune că noi avem culturi originale, cu foarte mari talente, însă trebuie să fim lucizi şi să recunoaştem că nu ne putem compara cu cultura germană sau franceză sau britanică. Dar şi cultura franceză de care spuneam, dacă vorbiţi cu oameni care cunosc cultura franceză şi aparţin ei, sesizează pericolul culturii Coca Cola. Cultura şi limba franceză este invadată de americănisme, de englezisme. Prin urmare, nu am răspuns integral la întrebarea dumneavoastră, fiindcă ceea ce se întâmplă la ora actuală în cultura română este ceva foarte interesant: e o diversitate de curente, o mulţime de reviste, dar nimeni nu mai citeşte. În perioada dictaturii comuniste, un poet de succes avea o carte în multe exemplare, 200.000, până la 2 milioane de exemplare. Prin urmare,

Grendel Lajos
Pe timpul comunismului au existat ediţii numerotate. Atât de mare a fost cererea de cititori încât ele erau foarte ieftine. Putem avea opinii diverse despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Probabil că culoarea sau ieftinitatea cărţii erau criteriile de alegere. În ziua de azi, numai acele cărţi sunt cumpărate, care se prezintă mai luxos. Acestea se vor şi citi. De aceea aceasta e o societate fantomă, interesul cititorilor se limitează la realitatea absolută, care altfel este interpretată de generalitate şi altfel, de către cei interesaţi. În fiecare ţară s-a întâmplat altfel. Crede că după `90, a scăzut interesul pentru citit, pentru că acesta se reduce la realitatea existentă, acei puţini cititori.

Dinu Virgil
După Revoluţie au apărut foarte multe medii de informaţie. Net, televiziuni, presă. Pe de altă parte, nimeni nu putea controla aceste tiraje care creşteau. În mod cert se citea mai mult pentru că nu existau atâtea tentaţii. Lectura înlocuia într-un fel, hrana de care eram privaţi. Fiind editor, ştiu exact ceea ce se publică, mai mult sau mai puţin valoros. Ca să poată accede o carte la o piaţă de cititori, de tipul lui Hary Poter, trebuie publicitate la fel de mare ca la Coca Cola. Totul se învârte din păcate în jurul banilor, există literatură care interferă undeva cu istoria, literatură a epocii noastre, scrisă acum, contemporan, dar vreau să cred că literatura care va rămâne va fi cea care se referă la marile concepte. Omul, timpul, Dumnezeu. De aceea, noi, cei care nu ne-am născut în timpul potrivit, trebuie să ne ducem crucea până la capăt, e o misiune pe care ne-am asumat-o şi trebuie să ne gândim bine la ce generaţie ne încadrăm. Atât de complex e omul, încât genurile şi speciile se pot sub-sub clasifica. Şi atunci cred că istoria literară se axează clasificându-ne pe perioada în care ne-am născut, aşa cum spunea domnul Cristofor, în anii `90, `80.

János Márkus-Barbarossa
Cred că instoria literaturii nu se poate segmenta în timp. Literatura ori există, ori nu există.

Barabás Zoltán
Îl avem alături pe prozatorul Grendel Lajos, laureat al celui mai mare premiu acordat din istoria literaturii maghiare: premiul Kossuth pentru literatură.

Grendel Lajos
Fiecare traduce sau scrie în feelingul generaţiei sale, însă, dacă vrei să faci o literatură adevărată, faci o literatură despre existenţă.

Dinu Virgil
Dar eu ce spuneam adineaori? Numai că nu m-aţi lăsat să termin. Voiam să ajung la ideea că suntem la mâna criticilor. Criticii sunt agenţii noştri publicitari. Nu pot să spun că-s romantic sau postmodern sau transmodern, ci încerc să fiu poet, dacă pot. Asta, depinde de mesajul pe care îl transmit eu, dar în aceeaşi măsură şi de receptorul meu, care este cititorul.

János Márkus-Barbarossa
Aş dori să introduc în discuţie un alt termen: receptorul este în aceeaşi măsură coautor cu scriitorul. Altfel, nu merge.

Grendel Lajos
Dacă privim literatura din partea recepţiei, cine receptează, în mare măsură aceştia trebuie să fie la fel de pregătiţi ca scriitorul.

János Márkus-Barbarossa
Şi fiindcă societatea e scindată în zeci de bucăţi, noi nu putem găsi materialul de bază, care coincide cu al nostru.

Grendel Lajos
Nu găsim, dar dacă tu scrii o poezie şi găsim un cititor pentru tine, unul singur, înseamnă că eşti sugestiv. Nu ne putem gândi la mase mari de cititori, dar ai pe unda ta câţiva cititori şcoliţi. Mai mult, nu se poate la ora actuală.

János Márkus-Barbarossa
Literatura, la ora actuală, nu este un bordel, unde toată lumea are acces!

Grendel Lajos
Interesul de grup pentru literatură, oare nu este legat de faptul că literatura ar trebui să zică printre rânduri, acele lucruri pe care nu le aflam de la televizor, înainte. Aceste lucruri pe care le aşteptam din partea literaturii, sunt spuse prin publicistica de toate zilele. Masele largi aşteptau în vremea odioşilor, ca această publicistică să spună într-adevăr ceva exploziv, adevărul crud.

Ion Cristofor
Lumea nu mai citeşte. Primăria din Cluj a acordat elevilor din clasele a XI-a, cărţi gratuite în valoare de 300.000 de lei. 10 Euro. Din cei 3.800 de elevi, au mers să-şi cumpere, cu bonul acela, mai puţin de jumătate. Au aruncat cupoanele la gunoi. Televizorul, internetul, le este suficient. Asta este grav.

János Márkus-Barbarossa
Literatura, cultura, a căzut în acea categorie ca şi prostituţia, care vine de 5.000 de ani. Atunci aş dori să fiu şi eu o prostituată, dar să mă ia cineva. Să aibă cineva nevoie de mine.

Hizsnyai Zoltán
Mi se rupe sufletul, dar trebuie să întrerup discuţia, fiindcă trebuie să luăm masa, însă ne vom întroarce şi vom relua discuţia de aici.

Întrerupându-se aici, cu regrete, pentru că trebuia să luăm masa exact la acea oră, seara poeţilor clujeni urmează să continue, după această pauză, ne anunţă Hizsnay Zoltán şi aşa s-a şi întâmplat. După ce ne-am readunat la terasă, discuţiile au reînceput.

Barabás Zoltán
Am explicat colegilor că s-au născut două poezii, în timpul cât am întrerupt conversaţia noatră. Cu acestea vom continua şirut discuţiilor. Adina Ungur, Dor de căpiţe şi Dinu Virgil, Nenince. Mi se dă cuvântul.

Adina Ungur – dor de căpiţe

în căpiţele din slovacia nu te poţi iubi
dacă îţi vine aşa un dor, sunt rotunde
te-ai putea da de-a berbeleacul, eventual
să te râdă bătrânele flori de soare din lanuri
ori tinerii ştiuleţi de porumb
mai bine te duci la viile din nenince
iei o sticlă
o pui cu tine în pat
o pupi întreagă până se termină
şi dormi ca un rege la curtea franceză

numai aşa o să-ţi mai treacă dorul
de iubit în căpiţele din slovacia

Cum poezia a fost scrisă în spiritul glumelor auzite în aceste zile – referitoare aproape în exclusivitate la femei şi la alcool – publicul a gustat umorul meu, atunci când m-am referit la baloţii de fân din Slovacia, respectiv aluzia populară a căpiţelor noastre tradiţionale.

Dinu Virgil – Nenince

Dimineaţa cocoşii învaţă
să cânte pe limbă de soare;
Seara greierii plâng
pe raze de lună;
În rest linişte,
timpul îşi toarce
clipele zilei,
acoperind oamenii
cu pace divină…
Clopotele mai tălăngăne
prin hăuri ascunse,
via se coace
pentru setea poeţilor.
Ne rupem greu de evadarea
într-o lume
uitată de oameni
pământ al literaturii
coapte de cuvânt.

Balázs F. Attila
Vorbind despre literatura română am fi foarte ridicoli să spunem că este o literarură periferică sau una marginală a Europei de est. Este momentul să amintim câteva nume: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Caragiale şi aşa mai departe. Şi imediat observăm că mulţi dintre scriirorii români aparţin elitei literaturii moderne. Nu am pomenit de generaţia mai tânără, dar întregi colonii literare trăiesc în Berlin, Israel, Portugalia, Franţa şi aceşti poeţi români slujesc în acest fel literatura română, aceştia s-au zidit în istoria literaturii moderne. Aducându-mi aminte de perioada când am trăit în România, întotdeauna mă întorc la această cultură, ca să îmi hrănesc sufletul, si sa-mi improspatesc creatia.

János Márkus Barbarossa
Într-o cultură latină vorbim de alte tipuri rădăcini şi altă origine spirituală decât într-o cultură insulară cum este cultura maghiară. Această cultură specific-maghiară are norocul dar şi păcatul, idee pe care şi Lajos a conturat-o, că în afară de noi, nimeni nu ne înţelege. Într-un cerc spiritual latinesc, spaţiul literar şi mediul de trai asigură un context mai larg şi admirăm şi invidiem acest lucru. Într-adevăr fiecare se mulţumeşte cu ce are mai bun, dar cunosc puţini oameni care se înstrăinează de atmosfera străină. În acest context preţios, avem de învăţat şi ar fi cazul să ne întâlnim mai des, fiindcă din aceste întruniri nu devenim mai săraci, dimpotrivă. Pupilele noastre se vor deschide mai larg şi condeiele noastre vor deveni mai abile. Dacă se doreşte sau nu, este un fapt împlinit, respirăm acelaşi aer european şi emanăm acelaşi CO2, ceea ce ocazional este toxic, dar este în acelaşi timp şi însufleţitor. Mulţumesc.

Grendel Lajos

Nici în vise nu am pomenit că scriitori români şi maghiari din slovacia se vor întâlni cânva în Nenince. Este un lucru fantastic de mare şi mulţumim pentru această oportunitate. Aş dori să se vorbească puţin şi despre centrul sau descentri culturali. România este o ţară mare, dar are o capitală îndepărtată de Cluj-Napoca, Bucureşti, iar capitala este întotdeauna hotărâtoare. Dacă ne referim la Germania, acolo este Berlin, Köln, Hamburg. Statele acestea sunt centralizate pe capitală. Clujul este un oraş care se află departe de capitala ţării. Există un regionalism spiritual al scriitorilor din Cluj-Napoca, în sensul în care există Scoţia în cadrul Angliei? Şi oare există posibilitatea de a supravieţui în mod spiritual ca un centru aparte de capitală? Dacă nu există, nu are importanţă acest lucru. Dacă există, cum se prefigurează acest eveniment pe plan spiritual, estetic sau pe plan literar? Există aşa ceva şi în România, nu un provincialism, ci ceva aparte şi spiritual?

Ion Cristofor
Pentru că sunt cel mai bătrân, încerc să vă răspund eu. Spun o banalitate, dar cred că e un adevăr evident. Patria scriitorului este limba. Aparţinem unei limbi, nu numai patriei. Graniţele se tot schimbă, dar limba rămâne. Prin urmare, indiferent că scrii la Bucureşti sau într-un cătun amărât, important este să ai talent. Tolstoi nu scria la Moscova, ci undeva la ferma lui, prin stepa rusească. Literatura română are o situaţie specială în sensul că limba română este foarte unitară şi la noi moda regionalismelor nu funcţionează.

János Márkus-Barbarossa
Dar trebuie să spun un lucru foarte important: mie îmi pare rău, mi-ar plăcea enorm să citesc texte şi în dialectul din Botoşani şi din Craiova, fiindcă diversitatea ca atare e şi o bogăţie. Nu ştiu de ce renunţă limba literară română la această diversitate. Fiindcă eu sunt un fel de dictator în felul meu, eu zic şi susţin că fiecare dialect fie mic, este un câştig pentru limbă şi pentru expresie. Am şi încercat, am scris vreo 5 cărţi în dialecte diferite. Nu cred că ceva unitar ar putea fi cel mai bun, diversitatea, culorile aduc un specific aparte, chiar dacă nu sunt comercializabile.

Grendel Lajos
Actualmente, în Statele Unite ale Americii, dacă privesc literatura americană din secolul al XIX-lea, am în faţă ca reprezentativ fiind studiul lui Faulkner, care este regional, dar este într-adevăr, de nivel mondial. Literatura evreiască, de asemenea, care este totodată şi regionalistă şi mondială, literatura din California, întreb dacă există culori specifice zonei Ardealului.

Ion Cristofor
Dar există culori specifice! De pildă, generaţia `80, de care aparţin eu: ceea ce se scrie la Cluj, nu seamănă deloc cu ceea ce se scrie la Bucureşti. Deşi, biologic aparţinem aceleiaşi generaţii, nu ne place să fim comparaţi. Cu totul altfel se scrie în Moldova. Iar, în ce priveşte literatura scrisă în dialect: există şi scriitori dialectali în literatura română! Dar nici unul nu a avut un foarte mare talent şi lipsa talentului, nu faptul ca scria într-un anumit dialect, nu i-a impus. Dialect vorbit probabil de câteva sute de oameni, care a atins valori universale. Poţi să scrii într-un dialect şi să fii un mare scriitor, dar noi nu avem scriitori, de pildă în Banat. Asta este o chestiune de opţiune. Poţi să scrii în dialect şi să te adresezi vorbitorilor dialectului.

Grendel Lajos
Pe graiul unei regiuni se poate orienta o literatură de valoare mondială. Faulkner a utilizat dialogul persoanelor de culoare din sud. Este un canon universal acceptat, dar sub acest aspect apare o culoare regională. Nici decum nu ar fi vorba să mă adresez numai cititorilor unei anumite regiuni, ci ridic acest limbaj literar la nivel mondial.

János Márkus-Barbarossa

În 1974 am încercat să fac o evidenţă a limbilor vorbite în România. Am găsit 18 limbi diferite, din care o singură limbă, de exemplu, dialectul rromani, a avut 14 variante. Mi-am pus întrebarea, sensul comun e să înţelegem limba română, apoi ne traducem cum putem. Dar ce trebuie să observăm, e că în românia se vorbesc 18 limbi naţionale ale europei şi dialectele amintite sunt doar o anexă. Termenul cel mai important şi termenul comun este să ne înţelegem cumva. Probabil ultimul crater al europei unde s-au unit atâtea limbi a fost România de astăzi şi avem şi necesitatea şi bucuria să creem cumva ca aceste ambiente. Este probabil ultimul spaţiu european care nu a fost încă intoxicat de ideologia coca cola şi întocmai acest tip defineşte identitatea noastră atât de indefinibilă. Asta ne face interesanţi, iar noi nu suntem de asta conştienţi. Nu ştiu de ce nu putem exploata puţin această situaţie. Fiindcă alţii trăiesc dintr-o idee, noi avem multe idei. Probabil aceasta ar fi de altfel, nu numai scopul şi practica de viitor a culturii şi literaturii române dar şi a celei slovace, fiindcă insulele acestea prezintă ceva deosebit. Lumea nu mai are puncte deosebite, toate se cunosc. Nici nu ne dăm seama cât suntem de valoroşi.

Grendel Lajos
Ca să revin la punctul iniţial. Cultura coca cola, care este un păcat pentru români, maghiari şi slovaci. Cum ne-am putea feri de aceasta: mai întân spun că sunt român sau maghiar clujean, apoi sunt transilvănean, la urmă sunt din România. Am mai multe identităţi, care nu se contrazic între ele. Dacă sunt local patriot, nu înseamnă că sunt provincial. Consider foarte important că la prima scară este bine ca eu să fiu numai clujean. Să trecem într-o altă stare spirituală. Dacă ne ameninţă orice, să nu pierdem plasticitatea autenticităţii, să apărăm o formă de identitate. Să nu îmi pierd elasticitatea, de a intra într-o sferă flexibilă. Nu trebuie să ne pierdem indentitatea, dar trebuie să acceptăm şi să asimilăm cele mai variate forme ale culturii bune, valoroase. Cultura nu e o formă statică, e ceva care îşi acceptă formele ca şi ceaţa de dimineaţă. Numai atunci trăieşti în câmpul de mişcare. Nu cumva autoapărarea să ne despartă, să ne închidă şi să pierdem posibilităţile multiple, respingând priorităţile şi rămânem în starea unui univers închis. Un fel de muzeu, lucru pe care nu ni-l dorim. Multiculturalitatea îşi pierde mecanismul natural de a se autoalimenta. Nu există o cultură naţională pură.

Dinu Virgil
Tot în contextul regionalismului s-a spus despre România că este o ţară mare. Cred că mai are o caracteristică. Are toate formele de relief şi ca poet consider că o anumită parte din natură te poate inspira într-un anumit mod. Atunci e normal ca un ardelean trăit într-o anumită zonă muntana, să scrie altfel decât un muntean. E un punct de vedere. Să nu ne amăgim, în vremurile prezente, ca să circule cultura, este nevoie de bani. Trebuie să fim pragmatici şi să înţelegem că avem nevoie de reviste, de cărţi şi de alţi factori care să o susţină. Din acest punct de vedere, Clujul devine o enclavă când vine vorba despre finanţele, care pleacă de la Bucureşti şi se împart tot în zona Bucureştiului. Fiecare partid politic trâmbiţează faptul că există bani pentru cultură, dar mulţi dintre aceştia îi folosesc ca persoane sus-puse să călătorească în Franţa, licitaţiile sunt făcute cum trebuie să fie făcute pentru a câştiga anumite persoane. Aşadar, din acest punct de vedere se poate vorbi de un regionalism: financiar! Am plecat de la faptul de a circula cultura.

Barábas Zoltán
Problema se pune de la cum se comercializează cultura locală, de unde este finanţată şi cum?

János Márkus Barbarossa
Şi în Ungaria problema e la fel, până şi potecile duc şi se întorc de la Budapesta. Nu există nici o posibilitate de evadare.

Ion Cristofor
As vrea să-i mai spun ceva colegului meu. Apropos de mândria de a fi clujean şi de modul în care se distribuie banii pentru cultură. Primăria de la Cluj acordă în fiecare an sume impresionante pentru acordarea unor premii literare scriitorilor români, maghiari şi germani sau de alte naţionalităţi din Cluj. Premiile sunt mult mai mari decât cele pe care le acordă Bucureştiul. Prin urmare, din acest punct de vedere, sunt mândru că sunt clujean.

Hizsnyai Zoltán

Răspunzând cuvintelor lui János, Ungaria a devenit un drum anevoios şi pentru maghiari. Scriitorii maghiari încearcă să scrie ungureşte, încă. Mai încolo vor învăţa să scrie în germană. Au tentaţia să scrie despre coca-cola, dar nu au ajuns încă acolo. Globalismul va ajunge la acest nivel, încât şi guvernul maghiar le va finanţa activitatea culturală.

O voce din public.
Cu această conversaţie culturală amintită, aş dori să vorbesc din punctul de vedere al traducătorului din maghiară în slovacă şi invers. Începând cu termenii aceştia de comparaţie între cele două limbi, aş avea două întrebări, în legătură cu limba română şi cu limba maghiară, vorbite în Ardeal. În termenii ştiinţifici ai literaturii slovace, există o expresie specifică – ca de exemplu literatura Slovaciei din Sud, în cazul elementelor în care operele literare s-au scris în Sudul Slovaciei, cu un amestec de alte dialecte sau alte limbi. Se ştie că în Sudul Slovaciei trăiesc unguri, care încearcă să tematizeze modul existenţial al acestei societăţi compacte, care în modul cel mai natural au producţiile lor literare, expresii proprii, fraze proprii, moduri diferite de a se exprima, m-ar interesa dacă în literatura română există un fel de influenţe sua schimb literar şi cultural. Intrebarea e dacă nu ne-am pierdut cumva şi nu am încercat să scriem şi în limba română? Dacă există tentaţia de a scrie şi în limba română? (referitor la scriitorii de etnie maghiară din România).

János Márkus Barbarossa
Si eu am încercat, dar nu am simtit nivelul acceptabil, de aceea nu am dat textele sub tipar. Dacă aş simţi vreodată că ating acest nivel, aş publica. Deşi cunosc foarte bine limba română, îmi doresc mai mult şi dacă nu pot, mai degrabă renunţ.

Ion Cristofor
Răspund printr-un exemplu. Cel mai mare prozator al României a debutat în limba maghiară, Oliver Rebreni. Dacă n-ar fi fost încurcat într-o afacere cu bani, destul de tulbure, la cazarma din Gyula, probabil că Ungaria ar fi avut un strălucit general, pe numele Oliver Rebreni. Liviu Rebreanu a fugit în regatul României şi a devenit cel mai mare prozator român. Important pentru a desemna aparteneţa unui scriitor este limba în care scrii. Scriitorii maghiari care trăiesc în România, sunt, desigur cetăţeni români şi sunt consemnaţi de dicţionarele româneşti, fiindcă aşa este firesc şi civilizat, pentru că ei aparţin literaturii maghiare.

Hizsnyai Zoltán
Există un scriitor slovac Peter Machovski care a scris o carte în limba maghiar, apoi una în limba slovacă şi istoricii limbii, nu îl pot încadra, nu ştiu unde aparţine. Deşi, el unde ar putea aparţine altundeva decât literaturii? Sunt trei sau patru oameni de acest gen, numai aici în Slovacia. Nu e vorba de dezrădăcinare, ci e vorba de necesittea de a te exprima într-o limbă sau alta.

Grendel Lajos încheie discuţia serii spunând că îi place modul de a gândi al nostru şi i-ar plăcea ca acesta să se transforme într-un program naţional de schimburi culturale. Să ne adunăm mai des, fiindcă nu noi avem de pierdut, ci, cei ce nu ajung aici.

Seara a adus după sine noaptea, pe aceste discuţii interculturale, la terasa viilor din Nenice, unde, pe nesimţite s-au strecurat ţiteraşi locali, cântând minunate melodii tradiţionale, pe glasuri şi corzi. Am mai stat să-i ascultăm şi apoi ne-am retras, fiindcă a doua zi era cea de trezit dimineaţa şi de îndreptat la drum spre România.

Mi-ar fi plăcut să apuc a-i spune scriitorului Grendel Lajos că undeva în mine, chiar există mândria unui patriot local, despre asta vorbesc chiar textele mele sau bucuria de a fi scriitor clujean, dincolo de faptul că nu fac parte din nici un fel de grupare literară sau nu ader la vreun stil ori curent literar, că îmi cânt oraşul, aşa cum aş putea scrie şi despre alte locuri încântătoare sau pline de valori tradiţionale sau culori locale specifice, călătorind spiritual sau fizic prin acele locuri, ceea ce s-a şi întâmplat cu vizita la Nenince. Fiindcă literatura se poate scrie oriunde şi referitor la orice, atâta timp cât găseşti ceva important şi interesant de spus. Că adun ceea ce mi se pare valoros şi bun, din fiecare drum al meu. Şi ca dovadă, voi scrie o cronică a trecerii şi petrecerii noastre în Slovacia, respectiv în tabăra de la Nenince şi chiar despre aceasta discuţie pe care cu toţii am descoperit-o a fi interesantă, deschisă, îmbogăţindu-ne pe fiecare dintre noi.

Despre cultura coca-cola sau despre manelele noastre, parcă mi-ar fi venit să spun că sunt totuşi o exagerare, dacă nu m-aş fi întors acasă din Oradea pe tren, cu o trupă de manelişti care mergeau la mare. Nimic neobişnuit, dar răspunzându-le la întrebarea unde am fost, mi-au adresat-o pe următoarea: "dar mai există în ziua de astăzi poeţi? Faci bani pe cărţile tale? Ai bani? Ai fost la mare anul ăsta?" N-am fost de mai bine de 15 ani, la mare, nu-mi permit! le-am răspuns, iar bani, nu prea am. "O, atunci e clar că nu ai valoare!", au decretat ei, dând din nou muzica mai tare. Concluziile le trageţi dumneavoastră, fiindcă povestea care ar urma despre paralela literatură-finanţe, respectiv adevăratele valori, ar fi prea vastă.

Duminică am pornit spre casă. Am venit la drumul cel lung, foarte bine, cu familia scriitorului orădean Barabás Zoltán, mai precis cu dânsul şi cu soţia lui, până în Oradea. Pe drum am rememorat momentele din Slovacia şi m-am bucurat de cât de mult m-am îmbogăţit şi cât de multe am învăţat de la fiecare. De la Bálazs F. Attila, respectul pentru poezie şi literatură, fie ea scrisă în limbi diferite şi pentru poeţi, arta de a fi un prieten devotat şi adevărat, de la Ion Cristofor, cum poţi rămâne tânăr şi inspirat, chiar şi ajungând la vârsta părinţilor mei, de pildă, de la Dinu, despre energia, responsabilitatea şi puterea de muncă a unui tânăr de vârsta mea, căruia dacă îi vei da un paradis de linişte, va scrie masiv şi bine, de la Eszter am învăţat cât de importantă este grija, delicateţea şi fineţea unei prezenţe într-un anume grup, de la Barbarossa, cât de deschis la nou şi policalificat poate fi un artist complet, de la Barabás, insinuarea prezenţei proprii prin acte de seriozitate şi implicare, de la Bréda, cum pot pleca la plimbare, cele mai bune poezii scrise vreodată iar de la Grendel Lajos, am primit confirmarea că literatura e sau nu e, fiindcă ea trebuie să conţină mesaje sau sa atingă valori ale marilor concepte până la urmă, existenţiale.

Sensibilitatea plastică, de spirit şi de suflet ar fi unul din punctele comune dintre noi, iar ele nu numai că există, dar fiinţează şi ne locuiesc, ca fiind entităţi aproape distincte undeva în noi, dar care uneori, scot capul şi privesc lumea cu ochii aceia care nici nu clipesc atunci când scriu sau lecturează literatură.

Din Oradea am venit cu trenul, până acasă. Ceilalţi poeţi clujeni au pornit cam tot atunci, însă au mers cu Balázs F. Attila, pe un alt drum. La Cluj, ne-am mai întâlnit de câteva ori de atunci, în aceeaşi formaţie, bucurându-ne de amintirile din Slovacia şi de noi. Am povestit şi că despre alte proiecte, cum ar fi: atelierul artistic de creaţie „Danubius”. Sau un asemenea proiect in anii viitori.
Şi pentru că am fost atât de fericită să particip la acest proiect, organizat de "Asociaţia Culturală din Ţinutul Homorodului", cu sediul in Vlăhiţa, şi finanţat de "Promocult" pe care l-am numit „Poeţi clujeni în Slovacia”, în încheiere le voi dedica tuturor celor implicaţi în tabăra de la Nenince si la celelalte manifestari, un poem scris în Slovacia.

Adina Ungur – poeţii din cluj-napoca

uimiţi,
vin poeţii din cluj-napoca în slovacia
nimeni nu ştie ucm au ajuns, dar se plimbă pe uliţe, veseli
umblă vorba că ar avea cu ei aripi incolore croite din cuvinte
pe care le-au ascuns undeva sub pleoape, probabil
survolând graniţele, grăbiţi

în câteva zile vor pleca de-aici
aşa cum au venit
poeţii slocaci se vor plimba pe urmele lor, zâmbind
pe-aceleaţi uliţe sau prin iarbă le vor găsi
aripile incolore construite de cuvinte
pe care le vor răsfoi de-acum,
uimiţi

29 iulie, 2007
Nenince, Sk

Adina Ungur